Tu ce experienta ai?

O persoană care ajunge să citească acest articol, cel mai probabil se află în faza în care îşi face curaj să se apuce de sport pentru că postura de „couch potato” (sac de cartofi care îşi pierde vremea pe o canapea, în traducere liberă) nu o mai satisface şi, ca un consumator educat, se documentează înainte de a trece la treabă.

Exemplul de „aşa da” ar fi cel în care mănânci sănătos, faci mişcare şi duci o viaţă echilibrată. Eu mă încadrez la exemplul de „aşa nu”, pentru că m-am încăpăţânat să testez orice alternativă menită să aducă rezultate uşoare, fără provocare.

Pe când eram elevă, în clasa mea se spunea adesea că orele de matematică şi fizică sunt mai importante decât cele de sport. Aşa încât mi se părea natural să consider alergatul sau săritul la groapa de nisip drept pierdere de timp şi… atât.

Cum, în principiu, la toate întrebările avem un raspuns, personal, la aceasta mi-am răspuns după mult timp de….. suferinţă şi de luptă cu o boală rar întâlnită în România.

Da, ştiu, sună deja ca un clişeu, însă este adevărat. Am 33 de ani, un program destul de încărcat, ca marea majoritate dintre voi, şi nu pot afirma că am fost vreo ‘sportivă’ la viaţa mea. Asta şi datorită faptului că sunt un pic cam ‘leneşă’. În urma cu vreo 2 ani au început să mă doară genunchii, mi-am zis că deh, ‘vârsta’ îşi spune cuvântul şi am ignorat cu desăvârşire simptomele.