Mintea pe stepper, vă rog!

Înainte de toate, disclaimer:
Dintre toţi cunoscuţii mei, familie, prieteni, colegi, vecini, mă auto-declar cea mai nesportivă persoană pe care o cunosc. Nu îmi fac un titlu de laudă din asta, nici nu mă blamez. Sunt atât de multe alte lucruri bune pe care nu le fac pentru mine, aşa încat m-am împăcat şi cu ideea că nu am reuşit să fiu niciodată consecventă în iniţiativa de a începe să fac mişcare constant, de a practica un anumit sport cu regularitate.

Recunosc, tentaţia a fost mereu la fel de mare. Kilograme în minus, tonus perfect, celulita aproape invizibilă, musculatura impecabilă, mai puţini nervi, atitudine pozitivă, sănătate...Normal că e apetisant să te gandeşti că ai putea să ai aceste lucruri, mai ales când vezi langă tine oameni care îţi dovedesc că se poate.

Din păcate, însă, nu este întotdeauna uşor să îţi pui în mişcare, ei bine, mintea. Corpul s-ar supune bine merci dacă mintea ar ajuta cu imbolduri serioase. Şi nu, nu mă refer la motivaţii de genul: vreau să semăn cu nu ştiu ce fotomodel sau să întoarcă bărbaţii capul după mine (şi eventual să şi-l şi piardă). Mă refer la conştientizarea faptului că oricât de mult te-ai opune acestui adevăr, mişcarea chiar face bine!

De unde ştiu? De la mine. După ce am înţeles că un abonament la sală este o chestie mult prea metafizică pentru mine, mi-am propus să fac totuşi mişcare. Mai putin organizată, mai puţin profesionistă, dar totuşi mişcare. Am ales varianta cea mai la îndemână: mersul pe jos. Şi m-am trezit mergand pe jos mai mult de o oră, mai mult de două...tot mai des. Nu ştiu dacă asta poate concura practicarea propriu-zisă a unui sport, sub îndrumarea unui instructor, dar cu siguranţă a fost o armă puternică pentru mintea mea. Corpul meu, dar mai ales mintea, au descoperit beneficiile mersului (ocazional, deocamdată) pe jos.

E minunată senzaţia când ajungi acasă si simţi că iţi ard picioarele, iar după o baie fierbinte, somnul e în sfârşit odihnitor. Nu ştiu cât de sexy voi arăta în costumul de baie doar mergând pe jos, dar pentru mine este o victorie că am putut să îmi înfrâng comoditatea de om cu scaunul de la birou sau de la maşină devenite un soi de prelungire organică...

Prima dată când am plecat într-o astfel de mini excursie urbană nu m-am luat în serios, dar mi-am spus autoritar ca măcar atât pot să fac şi eu pentru mine. Şi acest “măcar atât” s-a dovedit foarte mult.

Pentru că fiecare plimbare de acest gen mi-a reamintit ce înseamnă spaţiul intim cu tine însuţi, cum e să îţi auzi propria respiraţie, să îţi simţi muşchii alertaţi de efort, vii, puternici, pe scurt, cum e să te simţi pe tine însuţi în întregime: fizic şi mental, în acelaşi timp.

Nu ştiu când şi dacă voi avea geantă şi echipament de sală şi poveşti despre câte abdomene am reuşit să fac, dar ştiu cu siguranţă că mintea este prima care trebuie pusă pe stepper!

 
un articol de Ana Sisu